Pe mine școala m-a cunoscut prin 1993...
Până atunci eu doar o vedeam zi de zi, mergând spre grădiniță și o auzeam pe mama spunând "vei merge și tu la școală..." plină de subînțeles. Nu mai știu dacă atunci o credeam sau nu, dar cert este că din prima zi de școală am cam încurcat-o, rătăcindu-ma în clădirea care mi s-a părut imensă și cu prea multe uși, iar eu n-am mai gasit ieșirea timp de 8 ani.
Atunci am urât-o, dar astăzi, când îmi dau seama că nu toți copiii se bucură de școală, înțeleg de ce școala reprezintă o mare mândrie a oamenilor.
Aceleași sentimente le-am încercat și când am urmat liceul, când am fost întrebată de unde vin, iar cel ce m-a întrebat a avut numai cuvinte de laudă la adresa școlii și a cadrelor didactice.
Dincolo de aceste ziduri ale școlii, am descoperit că există oameni, există muncă, există satisfacții, dar și nemulțumiri...
Deși balanța nu este întotdeauna echilibrată, înclin să cred că cei de aici, fie copii, fie cadre didactice, iubesc ceea ce fac: copiilor le place școala, care pentru ei, dincolo de instituția care-i ajută să devină oameni mari, școala înseamnă prieteni de joacă și de năzdravănii. Cadrele didactice iubesc școala, deoarece pentru noi aici este a doua casă, iar elevii sunt ca și copiii noștri, pe care-i iubim și-i învățăm, îi îndrumăm, le deschidem calea spre viață. Copiii ne bucură prin strădania de a învăța, spontaneitatea și inocența lor.
Școala este pârghia înălțării neamului....
Închei acest "gând" mulțumindu-i doamnei mele învățătoare, care mi-a fost un adevărat model, care mi-a insuflat dragostea de a-i învăța pe alții...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu